Profesia – corespondent de război

„Mă duc să mă uit la cadavre”, „Știi cât de frumoasă este explozia??”Vreau să merg la război! Totul aici este plictisitor și cenușiu”, aud de la colegii mei. Cei care au trăit o tragedie sunt, de obicei, afectați într-un fel sau altul de aceasta. Corespondenții militari nu fac excepție. La întrebările mele îmi răspunde Anthony Feinstein, profesor de psihiatrie la Universitatea din Toronto, autorul cărții Journalists under fire: The psychological hazards of covering war.

Mulțumim MIA RUSSIA YEAR pentru că ne-a pus la dispoziție fotografiile.

– Spuneți-ne cum ați început. Cine a fost primul dumneavoastră pacient??

– Era o femeie. A venit la clinica mea în urmă cu 14 ani. Cazul ei mi s-a părut foarte interesant și, după ce am vorbit cu ea, am decis să fac cercetări despre sindromul post-traumatic la corespondenții de război. A lucrat mult timp în Africa, iar cameramanul ei a fost ucis sub ochii ei. Starea ei psihologică era din ce în ce mai proastă și a început să bea alcool pentru a se relaxa. Îi era foarte teamă că managementul va afla despre problemele ei și o va concedia. Când a venit la mine în birou, nu putea vorbi. După terapie, vorbirea a început să revină. Pacientul meu și-a revenit. Ulterior, a decis să se retragă din jurnalismul de război.

– De ce vor oamenii să meargă la război, să-și riște viața? Care este motivația de bază??

– Există un anumit grup de oameni care au nevoie să își asume riscuri, care nu pot trăi fără aventură. Nu este determinată doar de factori psihologici și sociali. Sunteți familiarizați cu cuvântul monoaminooxidază, sau MAO pe scurt??

– Cred că e ceva în biologie..

– Așa este. Este o enzimă care descompune neurotransmițătorii adrenalină, noradrenalină, dopamină și altele . Numeroase studii au arătat că, cu cât nivelul MAO este mai scăzut, cu atât este mai mare înclinația spre aventură și asumarea de riscuri. Trebuie să ai anumite caracteristici biologice pentru a fi reporter de război timp de mulți ani. Altfel, corpul tău nu poate face față: este prea periculos.

– Deci, dacă mă duc pentru prima dată la război, îmi puteți spune ce șanse am??

– Îmi dau seama dacă ai o predispoziție pentru această profesie. Dar nu pot să prezic dacă vei fi bine sau nu, cât de predispus la stres post-traumatic ești. Este mai complicat decât atât.

– Ce procent de jurnaliști suferă de stres post-traumatic?

– Aproximativ 25 la sută, iar acest procent este mai mare decât în armată.

– Care este diferența față de stresul normal??

– Există trei grupe de simptome. Prima este cea a amintirilor intruzive, traumatice, a coșmarurilor. Al doilea este reprezentat de problemele de comunicare interpersonală, de deconectarea de societate. Al treilea are de-a face cu manifestările fizice: dureri de cap, tulburări de memorie, incapacitate de concentrare. Dacă suferiți de tulburare de stres post-traumatic, ar trebui să aveți toate cele trei grupe de simptome. Și să dureze mai mult de o lună.

– Care sunt consecințele??

– Ar putea apărea probleme foarte serioase la locul de muncă și în relații. Dependența de droguri, alcoolism. Încercăm să nu vorbim despre asta, dar există posibilitatea unei sinucideri. Jurnaliștii care suferă de sindromul post-traumatic au nevoie de tratament. După terapie, este posibil să se întoarcă la locul de muncă și să se întoarcă în zonele de conflict. În ceea ce privește viața personală, rata divorțurilor este destul de ridicată. Un reporter a povestit cum a luat-o razna după ce soția lui a sunat. L-a sunat să-i spună că are o problemă uriașă: i s-a stricat mașina de spălat. Realitatea lui este diferită. Conform cercetărilor mele, cele mai puternice uniuni sunt cele în care ambii parteneri sunt jurnaliști.

– Există diferențe de gen? Cine are mai multe șanse să aibă o tulburare: femeile sau bărbații??

– Femeile sunt mai predispuse la depresie. Există cazuri în care sindromul post-traumatic apare după naștere. Una dintre pacientele mele a început să aibă coșmaruri după ce a născut. Fusese în mai multe puncte fierbinți înainte și nu suferea de nicio boală psihică. Femeile sunt, de asemenea, mai predispuse să sufere de alcoolism.

– Există o diferență între scriitori, fotografi și cameramani??

– Amintiți-vă faimoasa declarație a lui Capa: „Dacă pozele tale nu sunt suficient de bune, înseamnă că nu ai fost suficient de aproape”? Fotografii sunt cei mai apropiați, iar tulburarea de stres post-traumatic este mai frecventă în cazul lor.

– Când lucrezi cu fotografi, te uiți la fotografiile lor? Există vreo corelație între imagine și starea psihologică??

– Întrebare interesantă! Nu, nu am făcut-o niciodată. Toți fotografii de război fotografiază lucruri îngrozitoare. Multe dintre fotografiile lor nu vor fi publicate niciodată și nu le vom vedea niciodată.

– Sindromul post-traumatic depinde de țara în care lucrează jurnalistul??

– Nu știu. Și nu cred că cineva o face. Nu au fost efectuate astfel de studii. Dar majoritatea reporterilor cred că Cecenia este cea mai periculoasă regiune.

– Ați lucrat vreodată cu jurnaliști din țări islamice?

– Nu. Dar odată am fost rugat să organizez un seminar comun pentru jurnaliștii israelieni și palestinieni. Și iată un lucru interesant: toți corespondenții israelieni știau despre PTSD și consecințele sale, în timp ce colegii lor palestinieni au auzit pentru prima dată despre asta de la mine. Bărbații nu au vrut să audă nimic și au spus că nu sunt interesați și că nu au nevoie de ea. Femeile, pe de altă parte, au arătat o curiozitate.

– Despre angajatori: îi pot ajuta pe jurnaliști și cum??

– Rolul editorilor nu trebuie subestimat. Ar trebui să fie foarte atenți la jurnaliștii care lucrează în zonele fierbinți. Nu cred că pot fi terapeuți. Dar dacă observă schimbări în starea psihologică a unui jurnalist, pot recomanda să caute ajutor. Din nefericire, editorii adesea nu sunt atenți și nu vor să asculte. Un jurnalist nu ar trebui să se teamă de pedepse, nu ar trebui să se teamă că va fi concediat – ar trebui să aibă încredere deplină în editorul său. Îmi place foarte mult abordarea CNN. Sunt destul de serioși în ceea ce privește ajutorul psihologic.

– Face parte din asigurare?

– Nu, nu face parte din asigurarea de sănătate. Pot vorbi din experiență. CNN mă invită să țin prelegeri și să organizez ateliere de lucru. Când un jurnalist merge într-o zonă de conflict, știe deja despre mine și mă poate suna oricând pentru a vorbi. Sau cel puțin așa îi spun eu. Când se va întoarce, voi putea zbura spre el. Sunt disponibil în orice moment. Iată cum funcționează CNN. Nu pot pune un paznic la fiecare jurnalist pentru a le asigura siguranța fizică. Dar îi pot garanta oricând ajutor psihologic. De asemenea, țin seminarii pentru editori și manageri. Educația este foarte importantă, trebuie să educați echipa de management. Freelancerii o duc mult mai greu, și în materie de securitate fizică.

– Lucrați și cu rude și prieteni ai jurnaliștilor?

– În urmă cu câțiva ani, am lucrat cu New York Times. Ei au practica remarcabilă de a informa familiile jurnaliștilor care lucrează în zonele de conflict despre ce se întâmplă, unde se află soțul, fratele sau tatăl lor în acel moment. În acest fel, rudele nu sunt uitate, sunt la curent cu tot ceea ce se întâmplă. O femeie mi-a scris odată: „O soție de reporter de război nu trebuie să fie egoistă. Doi egoiști în familie este prea mult”.

– Pe site-ul dumneavoastră.Un jurnalist își poate determina starea psihologică. Ce trebuie să faceți?

– Trebuie să-mi scrieți și vă voi trimite parola. Apoi trebuie să răspundeți la o serie de întrebări. Acest lucru este complet confidențial. Nimeni în afară de mine nu va avea acces la aceste informații. Răspunsurile vor duce la o concluzie dacă totul este în regulă sau dacă este nevoie de ajutorul unui psihoterapeut.

– Dacă un jurnalist este reticent în a cere ajutor și starea lui sau a ei se agravează, există vreo modalitate prin care rudele lui sau ale ei pot influența și ajuta?

– În această profesie s-a dezvoltat o cultură macho. Nu vorbești despre sentimente personale. Dar oamenii trebuie să dorească să se îmbunătățească ei înșiși. Nu pot să vin aici și să spun: „Hei, amice, trebuie să o faci, trebuie să mă asculți!”. Nu așa funcționează terapia. Principalul lucru este să faci tu însuți primul pas.