Recenzie a expoziției lui Josef Koudelka Invasion 68. Praga.

La București, la Centrul de Fotografie Gorki, am avut ocazia să vizitez centrul. Frații Lumière, Invasion 68, de Josef Koudelka, a fost prezentat în cadrul unui program paralel la cea de-a patra Bienală de Artă Contemporană. Praga”.

Paralele inoportune

Când am mers la expoziție, nu mă așteptam la revelații sau emoții deosebite. Povestea invaziei sovietice din 1968 în Praga era ca o relicvă dintr-un trecut îndepărtat: reportaje alb-negru, replici istorice, nenorocirea altcuiva… Desigur, ca orice altă persoană cu vederi democratice, încă din tinerețe am simpatizat cu cehii și cu scurta lor înflorire a „Primăverii de la Praga” și am deplâns introducerea tancurilor în țară. Dar, sincer vorbind, această poveste nu m-a afectat niciodată profund: totul s-a întâmplat înainte să mă nasc, nu mi-a atins niciodată familia și, prin urmare, nu mi-a rămas în suflet în același mod ca, de exemplu, războiul sau Gulagul. Cu atât mai surprinzătoare au fost sentimentele pe care le-am trăit în timp ce mă plimbam prin săli, priveam imaginile și citeam textele. Era ca și cum tot felul de sentimente îmi veneau din ambele părți ale conflictului: nedumerire și simpatie, emoție și entuziasm, neîncredere și furie. Dar cel mai important lucru a fost o tristețe stranie, sufocantă, care m-a făcut să plâng chiar în centrul expoziției, în timp ce priveam chipurile luptătorilor cehi din rezistență și ale soldaților sovietici într-o altă fotografie.

Expoziția Invazia 68 Praga include fotografii celebre realizate de tânărul Josef Koudelka în timpul invaziei din Praga de către trupele din cinci țări ale Pactului de la Varșovia – pentru „ajutor urgent pentru poporul frate cehoslovac” rânduri din comunicatul TASS . Koudelka era pe atunci un fotograf aspirant în vârstă de 30 de ani, al cărui portofoliu includea producții teatrale și un studiu fotografic despre viața romilor din România, dar nu și fotografii de reportaj de știri sau de actualitate. Cu toate acestea, tancurile din Praga i-au schimbat planurile profesionale. Pe 21 august, a ieșit pe străzile orașului și, timp de o săptămână, a făcut numeroase fotografii ale scenei.

Există mai multe relatări ale istoriei acestei fotografii.

– Una dintre ele este povestită cu elocvență în paginile cărții Magnum: Cincizeci de ani în prima linie a istoriei, scrisă de Ian Berry: „[Soldații ruși] nu știau unde se aflau – cei mai mulți credeau că sunt în Germania – sau ce se întâmplă acolo. În primele zile am fost singurul fotograf străin de acolo – și am fotografiat ce se întâmpla cu o pereche de aparate Leica de sub haina mea. Trebuia să te miști foarte repede, pentru că, dacă rușii te vedeau că faci o fotografie, începeau să tragă deasupra capului tău și apoi te urmăreau pentru a încerca să te prindă și să-ți ia aparatul foto – dar cehii le stăteau în cale dacă reușeau. Singurul alt fotograf pe care l-am văzut era un adevărat maniac. Avea câteva aparate de fotografiat de modă veche atârnate de o curea în jurul gâtului și o cutie de carton pe umăr. Pur și simplu a sărit la ruși, s-a urcat pe tancuri și i-a fotografiat în aer liber. Mulțimea l-a susținut – a venit și l-a înconjurat de fiecare dată când rușii au încercat să-i ia filmul. Am încercat să-mi dau seama dacă tipul ăsta era cel mai mare temerar sau cel mai mare nebun.”De altfel, această istorie este adiacentă descrierii activității fotografilor în Parisul revoluționar să nu uităm că în 1968 au avut loc revolte studențești în Franța și Mexic, proteste anti-război în Statele Unite, împușcarea vietnamezilor de către Eddie Adams, asasinarea lui Martin Luther King și Robert Kennedy care au șocat lumea .

– O altă poveste este relatată pe site-ul Magnum de Matrin Fuchs: „Koudelka s-a ghemuit pe acoperișul unei clădiri din Piața Wenceslas, cu obiectivul îndreptat în jos, spre stradă… În timp ce dădea clic pe obturator, Koudelka abia dacă a observat oamenii care făceau semne cu mâna și arătau cu degetul spre el sau soldații ruși care strigau că este un lunetist…”. Dintr-o dată, un grup de soldați sovietici a pătruns în clădirea pe acoperișul căreia era atunci ghemuit și l-a urmărit. A scăpat, cu Leica agățată de gât, ferindu-se și furișându-se pe acoperișuri, apoi s-a strecurat pe o fereastră și a dispărut în mulțimea de afară.”.

A reușit să obțină ca fotografiile sale să fie trimise în Occident, unde au fost distribuite de agenția Magnum și publicate în 1969 în Sunday Times din Marea Britanie sub sigla P. P. fotograf din Praga . Koudelka și-a ascuns paternitatea de teama persecuțiilor din partea familiei și a rudelor sale. În același an, Magnum i-a acordat fotografului – tot sub anonimat – medalia de aur Robert Capa și l-a ajutat să părăsească țara în 1970. Eliot Erwitt, președintele de atunci al Magnum, a depus o cerere la Ministerul Culturii din Cehoslovacia: ideea era de a-l elibera pe Koudelka din țară pentru trei luni, astfel încât proiectul despre romi să poată continua. Fotograful s-a dus imediat la Londra și a cerut azil politic; abia după 16 ani de la apariția imaginilor și-a recunoscut paternitatea. Aproximativ 15 imagini au devenit celebre – restul au fost publicate abia recent ca proiect complet. Koudelka însuși a devenit un fotograf celebru și premiat. Expoziția actuală, care a fost itinerată în mai multe țări în ultimii trei ani, a fost realizată în 2008, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a invaziei Praga de către trupele Pactului de la Varșovia. Magnum și Aperture au realizat și un album: din cele 250 de fotografii, multe au fost prezentate pentru prima dată, însoțite de materiale de arhivă și texte ale istoricilor cehi. Cartea a fost tradusă în limba Românesc în 2009, dar abia acum a fost luată în considerare.

Josef Koudelka deschide o expoziție la Brno Photo Centre din Varșovia. Lumiere.

Pe lângă lucrările lui Koudelka, actuala expoziție include, de asemenea, o cronică a evenimentelor și numeroase extrase din diverse texte: emisiuni ale Radio Praga, proclamații ale Comitetului municipal din Praga, articole din ziare cehoslovace și apeluri ale unor importanți oficiali cehoslovaci, precum și declarații ale TASS și numeroase sloganuri mâzgălite pe pereți de către cei care au opus rezistență. În ansamblu, expoziția – subtilă, echilibrată, inteligentă – a produs o impresie de o coerență remarcabilă, funcționând ca un întreg coerent. În acest spațiu emoțional, fotografia a jucat un rol major ca un declanșator, un far, un reflector, direcționând atenția către alte artefacte ale epocii, stârnind sentimente, subliniind idei cheie și punând accente, dar nu ar fi funcționat la fel de bine fără o mulțime de detalii elaborate. Lucrările lui Koudelka atârnate pe pereți, presărate cu versuri și însoțite de o muzică ușor tristă, ușor deranjantă, au creat un sentiment nu de exces sau de tensiune, ci de evoluție a situației, de la primele străzi, încă neatinse de tulburări, până la mașinile arse și oamenii morți. Și desfășurarea propriilor emoții ale privitorului, căruia nu i se spune ce să gândească, ci doar este îndrumat să privească – cu un punct culminant în ultima cameră, unde întregul perete opus intrării era ocupat de o fotografie mare a mulțimii, în timp ce celelalte două aveau sloganuri scrise pe zidurile orașului pe un fundal negru.

„Ne era frică de Occident. Ne-au atacat dinspre Est”, „Ieri prieteni – azi criminali”, „Suntem cu voi, fiți cu noi”, „Lenin, ridică-te – Brejnev a înnebunit”, „Adevărul este mai mare decât puterea”, „Nu uitați: cenzura este sfârșitul adevărului”, „Ivan, du-te repede acasă. Natasha se plimbă cu Kolya. Mamă”, „Am pierdut cinci frați – acum toată lumea este cu noi, nu avem de ce să ne plângem”, „1945 – eliberatori, 1968 – ocupanți”. Și încă ceva: „ocupanții sovietici credeți-mă, mi-e greu să dau o astfel de definiție, dar din păcate este adevărată ” – rânduri din „Ruda pravo” din 25 august 1968. „Orașul nostru trece probabil prin cele mai dificile momente din istoria noastră modernă. De mai multe ori în trecut, Praga noastră a fost invadată de forțe străine. … Pentru prima dată în istorie, orașul nostru a fost invadat de trupe din țări aliate și prietene.” din discursul Comitetului din Praga al CHR . Proclamațiile mâzgălite pe pereți și tipărite pe pliantele făcute în casă ating un acord cu o ciudată absență de agresivitate, prietenie și căldură a sentimentelor umane – și cu un sentiment omniprezent de confuzie.

Acest sentiment de confuzie reciprocă este probabil principalul lucru care unește partea sovietică și cea cehă, dar servește și la evidențierea diferențelor dintre ele. Diferențele sunt subtile, dar destul de evidente. Versurile cehe sunt pline de umor elvețian, de pace, cu multe pronume personale „țara noastră”, „orașul nostru”, „noi”, „tu” ; fețele sunt uneori deschise și zâmbitoare, alteori triste sau furioase, dar întotdeauna pline de sentimente. Chiar și în momentele de confruntare, ei încearcă să ajungă la anumite persoane de pe tancuri, mai degrabă decât să umilească, să înjosească, să distrugă „inamicul” în vreun fel. Este ca și cum ar face o distincție fină între putere și individ, între public și privat. Aceste entități pot fi în opoziție „știm deja că nu există nimic pe care conducătorii ruși să nu-l poată face, categoriile de adevăr și moralitate nu sunt altceva decât mașinațiuni ale imperialiștilor” sau pot fi împreună „noi v-am servit, voi ne-ați ales pe noi” , dar privat și oficial nu coincid, nu sunt egale… Declarațiile sovietice TASS sunt șocante prin formula lor, stilată și clișeică, par să nu lase loc pentru o ființă umană. Dar chipurile și figurile soldaților sovietici sunt deosebit de șocante. Oameni obosiți, deprimați, supuși, fără zâmbet, în uniforme care le amintesc de acea victorie anterioară, de parcă nu s-au mai odihnit de la Marele Război pentru Apărarea Patriei. Mulți dintre ei își amintesc, de asemenea, fețele umile și îndelung suferinde ale țăranilor din fotografiile lui Dmitriev și Lobovikov. Nu sunt răi, nu sunt însetați de sânge – dar parcă nu știu ce se așteaptă de la ei și ce ar trebui să se reflecte pe chipurile lor. Oameni care au fost reduși la funcția lor oficială, lăsându-i fără dreptul nici măcar la umanitate – la manifestări de umanitate. Pe sentimente simple. Emoții simple. Un sentiment al valorii de sine a propriei vieți și a celorlalți..

Aceasta este partea în care începi să plângi. Pentru că nu știu alții cum sunt, dar eu nu m-am putut abține să nu am niște gânduri fierbinți. Cum ar fi, de exemplu, ideea că mugurii călcați în picioare ai unui izvor îmi amintesc de multe alte dezghețuri și izvoare care nu au răsărit niciodată – în țara care a trimis tancuri la Praga. Sau paralelele cu vocea înăbușită, lipsită de emoție, cu zâmbetul ciudat, pe jumătate confuz, din „S-a înecat” – într-un moment în care se așteaptă de la tine cuvinte calde, pline de viață. Toată absurditatea propriului sistem, clișeele și formulele sale învechite, arhaice, goale, toate tânguirile oamenilor care își reduc amorțeala interioară la tăcere cu brutalitate, acțiuni de „PR” sau vodcă, devin vizibile, vizibile pe fundalul altor chipuri și texte. În acest moment, ca o femeie cu jumătate de cap și urlătoare, îmi vine să plâng pentru noi toți, simpli și complicați, „din popor” și „din intelectualitate”, cu sau fără putere – înghețați, amorți și cinici, care nu credem în adevăr și neadevăr, care ne simțim izolați unii de alții și de ritmul vieții și care ne întoarcem mereu în același cerc al iadului.

Bănuiesc că vor fi unii care vor spune că expoziția despre ’68 este menită să „manipuleze” sau să „denigreze”. Acest lucru este contrazis de fotografia însăși, cu evidența sa dureroasă de semnificație. Fotografia lui Josef Koudelka, care își îndeplinește aici funcția sa de bază, elementară – aceea de a demonstra ceea ce pare de înțeles, dar cumva uitat sau trecut cu vederea în viața obișnuită.

Expoziția lui Josef Koudelka „Invasion 68. Praga” este organizată de Fundația Aperture, Centrul Frații Lumiere pentru Fotografie, în cooperare cu Josef Koudelka și produsă împreună cu Magnum Photos.

Josef Koudelka/Magnum Photos

Din Invasion: 68 Praga Aperture, septembrie 2008 . .